Brâncuși

Destinul omului este creația” spunea Lucian Blaga

Cred cu tărie că noi suntem Co – Creatorii destinului nostru, iar calea către împlinirea destinului este Creația. Avem Liber Arbitru și libertatea de a alege iar asta înseamnă că avem și responsabilitatea de a ne împlini Destinul.

Dar de la cunoaștere până la experiență drumul se cere parcurs. Mi-am propus să înțeleg cum au reușit cei care au reușit să parcurgă drumul creației,  știind în același timp că fiecare drum este diferit.  Fiecare este unic dar inscipția din ADN-ul nostru este comună – toți râvnim să ne împlinim visele.

Atunci când studiem și integrăm reușita unui seamăn, în interiorul nostru se produce o re-aducere aminte că și destinul nostru se vrea împlinit și că avem în noi puterea să îl împlinim. Iar prin destin înțeleg potențialul nostru cel mai înalt, care ne-a fost destinat, așa cum în ghindă este destinat stejarul.

Și mai cred că cei care și-au atins potențialul sunt liberi și darnici în creația lor, ca o formă de a servi drept sursă de inspirație pentru cei care încă își caută drumul lor.

 

        Ce este starea de Creație și cum să intri în această stare?

Este un drum pe cât de simplu pe atât de complicat și simt că exemplul celor care și-au dedicat viața creației poate oferi mai mult sens și claritate decât o abordare teoretică, pe principiul după faptă, nu după vorbă sau cum ar spune Brâncuși „Teoriile nu-s decât mostre fără de valoare. Numai fapta contează.”

Starea de creație presupune auto-cunoaștere, sinceritate față de tine ca să-ți descoperi dorințele sufletului tău, curaj și asumare, credință, încredere, determinare și perseverență, bucurie, generozitate, iubire și stare de prezență.

 

Aș vrea să încep această călătorie cu exemplul unui mare Creator român și anume Constantin Brâncuși, marele sculptor român a cărui viziune artistică a uimit și încântat deopotrivă întreaga lume, a cărui opere se vând cu zeci de milioane de euro.

În limba egipteană, cuvântul sculptor înseamnă „Creator“ și cred că Brâncuși a întrupat starea de creație ca și esență și mesaj al vieții lui.

 

        Brâncuși și-a respectat și iubit originea

S-a năcut în anul 1876, în satul Hobița, jud. Gorj într-o familie cu 6 copii. Tatăl său era cioplitor în lemn iar mama sa casnică.

A afirmat la maturitate „Nu aş fi fost nimic şi nu aş fi dăltuit nimic fără Hobiţa, fără porţile şi fântânile ei, care au însemnat, pentru mine, o adevărată Academie de Belle-Arte“.

Deși nu a avut o copilărie ușoară, a idealizat-o în inima și în opera sa. Copilăria sa a fost ca o pregătire pentru curajul de a îndrăzni caracteristic existenței lui.

“În timpul copilăriei – am dormit în pat. În timpul adolescenţei – am aşteptat la uşă. În timpul maturităţii – am zburat înspre ceruri…”

Brâncuși                                                                                               Cap de copil

 

         Brâncuși a avut Curajul și Determinarea de a-și urma destinul

Deși mama lui a dorit ca el să devină preot în satul natal, continuând astfel exemplul strămoșilor, Brâncuși a avut o cu totul altă viziune.

Spirit rebel, la 9 ani fuge de acasă și se angajează la Târgu Jiu ca și ucenic la o tâmplărie. La 13 ani ajunge la Craiova unde se angajează la prăvălia unui vestit negustor unde cioplește o vioară din lemn, opera care avea să-i deschidă drumul către Scoala de Arte și Meserii unde se specializează în sculptura lemnului.

Apoi devine studentul Școlii Naționale de Arte Frumoase din București. Avea să afirme ulterior că “munca istovitoare, asiduă şi tenace, îndemânarea şi pasiunea, de aici, din şcoală le-am deprins.”

Ca să se poate întreține pe parcursul școlii se angajează ca și spălător de vase.

Datorită disciplinei și talentului său este remarcat de profesori iar la vârsta de 27 de ani primește prima comandă pentru un monument public, bustul generalului Carol Davila.

Consiliul care a recepționat lucrarea a fost nemulțumit de trăsături faciale ale generalului Davila. Brancuși a fost dezamăgit de comentariile primite, și-a întors spatele și a plecat fără să mai primească diferența de bani, care ar fi însemnat costul transportului până la Paris. Decide să meargă la Paris pe jos.

Avea să afirme ulterior “Ar fi fost o muncă uşoară, dar ca de prostituată, care mi-ar fi adus cei câţiva bani cât îmi trebuiau ca să-mi plătesc un bilet de drum de fier până la Paris. Dar ceva care se înnăscuse în mine şi pe care simţeam că creşte, an de an şi de câţiva în rând, a izbucnit năvalnic şi nu am mai putut răbda. Am făcut stânga-mprejur, fără nici un salut militar spre marea panică şi spaimă a doctorului Gerota, de faţă… şi dus am fost, pomenind de mama lor.”

Parcurge pe jos 2000 de km în drumul său spre Paris, îndură foamea și boala. Face o pneumonie infecțioasă datorită unei ploi reci și este tratat la o mănăstire de maici.

„N-aveam unde dormi pe vreme rea. Am întâlnit un vagabond care m-a îndrumat la o casă de adăpost pentru lucrătorii care mergeau dintr-un oraş într-altul să-şi caute de lucru. Şi acolo mi-au dat şi mie un mic ajutor, aşa că am ajuns la Basel, unde mi-am vândut restul de haine. Tot drumul acesta pe jos, prin Bavaria, Elveţia, Alsacia, l-am făcut uşor. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla.”

A-ți urma visele nu este același lucru cu a-ți descoperi visele.

“A vedea departe este ceva, a merge acolo este cu totul altceva.”

Viața nu i-a fost ușoară nici când a ajuns în Paris, ba dimpotrivă, Universul s-a ambiționat să-i testeze limitele. Dar Brâncuși nu a renunțat la visul său. A găsit o variantă care să-i susțină existența fiind convins probabil în sinea sa  “că ceea ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla.”

Asta înseamnă Credință și Încredere.

“La Paris am dus-o greu, la început. Uneori mă ţineam de ziduri ca să nu cad. De foame. De boală. Am lucrat, pentru a-mi câştiga existenţa, ca spălător de vase în restaurante. Mă specializasem în spălatul paharelor.”

 

“Există un scop în orice lucru. Pentru a-l atinge, trebuie să te lepezi de tine însuţi…”

Brâncuși

Brâncuși în atelierul său din Paris

 

Brâncuși și-a urmat Viziunea artistică

A căutat să exprime în opera sa esența Ființei. Brancuși a sculptat zborul, nu pasărea. “Eu nu creez păsări, ci zboruri”

A demonstrat puterea minții și a introspecției în arta sa, afirmând că „sculptorul este un gânditor, iar nu un fotograf al unor aparenţe derizorii, multiforme şi contradictorii”.

Brâncuși a sculptat Zborul în piatră, dându-i viață. “Eu am făcut piatra să cânte pentru Omenire.”

A exprimat libertatea spiritului mai degrabă decât antrenamentul obositor pentru atingerea libertății.

“Eu nu doresc să reprezint în sculpturile mele făpturi terestre – hamali grei – ci fiinţe înaripate şi eliberatoare – şi, pentru aceas­ta, nu ar trebui să glorificăm nicidecum munca în sine sau dificultatea efortului. Acestea rămân cele mai nenorocite dintre lucruri şi nu sunt, în definitiv, decât un mijloc, însă până şi Creatorul le-a împrumutat, în drumul său.”

Brâncuși a văzut dincolo de aparențe, câutând mereu esența.

“Eu nu am căutat, în toată viaţa mea, decât esenţa zborului! Zborul – ce fericire!”

Brâncuși

Zborul

Și mă întreb oare ce reprezintă Zborul acesta despre care vorbește Brâncuși?! Să fie oare libertatea spiritului?

 

            Și-a urmat drumul lui fără compromisuri, a căutat până a găsit

În  1905, primeşte o bursă din partea ministrului român al Cultelor şi Instrucţiunii Publice şi se înscrie la examenul de admitere la Şcoala de Belle Arte din Paris, unde va învăţa la clasa sculptorului Antonin Mercie.

Nu poți să-ți găsești drumul tău (destinul tău) urmând drumul alcuiva. Deși de multe ori viața ne oferă aparente oportunități de aur pentru profesia noastră, doar că în egală măsură pot fi adevărate capcane îmbrăcate în beneficii imediate.

“Făceam cîte o sculptură pe zi în genul lui Rodin. N-am mai putut trăi în preajma lui, a maestrului Mercier, deşi mă iubea. «Făcea », ca şi el. Pastișam (imitam) inconştient pe Rodin, ca şi Mercier, dar vedeam pastişa (imitația). Eram nenorocit. Au fost anii cei grei, anii căutărilor, anii de regăsire a unui drum propriu. Am plecat de la Mercier, l-am supărat, dar trebui a să- mi caut calea mea. Am ajuns la simplitate, la pace şi bucurie, din dificultăţi intime.”

 

Datorită talentului său este remarcat de marele sculptor Auguste Rodin care îi propune să lucreze în atelierul său. Brâncuşi i-a refuzat propunerea “Maestre, la umbra copacilor falnici nu creşte nimic.”  Rodin i-a răspuns: “Brâncuşi, ai dreptate. Esti la fel de încăpăţânat ca şi mine.”

Asta în contextual în care Brâncuși îl privea pe Rodin ca pe un mentor, admirația pe care o avea pentru el a fost cea care l-a determinat să plece din țara lui.

La vârsta de 32 de ani creează o magnifică operă care nu este influențată de stilul lui Rodin sau de curentul europen. O opera care pleacă din esența lui, Sărutul. În care folosește tehnica cioplirii directe, tehnică a gospodarilor din satul său natal. Și-a adus satul natal în atelierul său din centrul Parisului.

Brâncuși

Sărutul

În 1912, vârsta de 36 de ani este remarcat de un critic de artă American care îi propună să-și expună lucrările în New York.  A început să-și vândă lucrările pe sume de bani decente care l-au susținut financiar “din acel moment n-a mai trăit la Paris cu 20 de cenţi pe zi, atât cât să nu moară de foame”.

Domnișoara Pogany

În 1914, la 38 de ani revine la prima sa iubire, lemnul, în opera Fiul Risipitor.

“Lemnul, de exemplu, este în sine şi sub toate aspectele, sculptural. Nu trebuie să-l distugem, nu trebuie să-i dăm o asemănare obiectivă cu ceva ce natura a făcut dintr-un alt material. Lemnul îşi are propriile-i forme, caracterul său individual, expresia sa naturală; să doreşti să îi transformi calităţile, înseamnă să îl nimiceşti, să îl faci steril.”

Brâncuși

Fiul Risipitor

În 1918 realizează marea sa opera, Coloana Infinitului, opera inspirată din metodele de lucru din satul natal, mai precis din modul în care erau ciopliți stâlpii caselor.

“Eu mă aflu acum foarte aproape de Dumnezeu, şi nu îmi mai trebuie decât să întind o mână spre El, ca să îl pipăi!… Îl voi aştepta pe bunul Dumnezeu în Atelierul meu…”

Prințul țăran, așa era poreclit Brâncuși la Paris.

„În acel BRANCUZI universal adaugă, înşurubează un Brâncuşi autentic. Brâncuşiul care îşi cheamă vizitatorii, îi cheamă la mămăligă, la saramură de pui, mujdei de usturoi, cu vin servit din carafă. Un Brâncuşi autentic în sensul ospitalităţii româneşti”, spune Erwin Kessler, istoric de artă.

 

               Brâncuși nu s-a lăsat condus de Ego

“Nu mai sunt demult al acestei lumi; sunt departe de mine însumi, desprins de propriul meu trup – mă aflu printre lucrurile esenţiale.”

Îmi imaginez că nu este ușor să rămâi modest atunci când ești unul dintre artiștii cei mai recunoscuți ai lumii. Cu toate acestea Brâncuși nu s-a lăsăt condus de vanitate, ci a înțeles efemeritatea și esența noastră comună.

“Nu vă pierdeţi timpul să luptaţi între voi pentru a deveni voluminoşi şi mari, fiindcă nu e nici o diferenţă între mare şi mic! Esenţa frumuseţii e aceeaşi… adevărul absolut e inviolabil. Şi nu uitaţi că suntem toţi nişte mucegăiţi pe o bilă călătoare prin spaţiu nu vă umflaţi fiecare cu câte un succes anume, căci suntem toţi în aceeaşi găleată.”

“Cine nu iese din Eu, n-atinge Absolutul şi nu descifrează nici viaţa.”

Brâncuși

Cumințenia pământului

 

           Brâncuși și-a urmat Bucuria

Acesta este aspectul care m-a făcut să îndragostesc de opera lui Brâncuși, el nu credea în suferință creatoare, el credea în Bucurie și își urma Bucuria.

“Arta ar trebui să fie numai bucurie!… De aceea, nu există “artişti”, ci numai oameni care simt nevoia să lucreze, întru bucurie! Să cânte, asemenea păsărilor!”

“Copiii posedă această bucurie primordială. Eu aş vrea să re-deştept sentimentul acesta în sculpturile mele.”

Brâncuși     

                 Brâncuși a fost Generos

În 1956, Brâncuşi, în vârstă de 80 de ani, îşi scrie testamentul și lasă toate operele sale, inclusiv atelierul din Paris  Muzeului de Artă Modernă din Paris, în contextul în care statului român a refuzat categoric acest gest, prin reprezentanţii săi.

Orașul Târgu Jiu este casa unora dintre cele mai îndrăgite opere ale lui Brâncuși, un dar din partea lui pentru români.

Moare neîmpăcat de dorul de țară.

„Mor neîmpăcat sufleteşte că nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea, iar material că voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea”, relatează cercetătorul Sorin Buliga despre spovedania făcută de Brâncuși episcopului Teofil.

Brâncuși

Poarta Sărutului (Târgu-Jiu)

                   Brâncuși l-a căutat toată viața pe Dumnezeu prin intermediul operei sale

Îmi permit să interpretez opera sa, Colana Infinitului, ca fiind încercarea omului de a-l găsi pe Dumnezeu, legătura dintre Pământ și Cer.

Du-te! Îmbrăţişează Columna infinirii cu palmele mâinilor deschise. Apoi, înălţându-ţi ochii, priveşte-o – şi vei cunoaşte, astfel, într-adevăr, sinele cerului.”

“Nu putem să-l ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important.”

 Brâncuși

 

 

În loc de concluzii

Scrierile despre Brâncuși sunt multe și variate, toate vorbesc despre genialitatea și viziunea lui, despre iubirile și zbuciumul lui dar opera lui este neschimbată. Mereu neschimbată.

Opera lui a rămas să ne transmită Mesajul lui.

Iar opera lui Brâncuși ne vorbește despre căutarea neobosită a esenței, ne vorbește despre sacralitatea originii și a moștenirii strămoșilor, ne vorbește despre a reduce totul cu îndrăzneală la simplitate, ne vorbește despre a-ți urma bucuria în pofida suferinței, ne vorbește despre a ciopli în adâncul Ființei Tale până dai de Adevărul Tău.

“Ceea ce le lipseşte oamenilor din vremea noastră e dimensiunea cosmică, sentimentul acesta al aventurii spiritului, dincolo de realitatea aparentă. Oamenii actuali nu au antene pentru a pătrunde în realitatea adevărată, în singura realitate care contează. Se lasă amăgiţi de aparenţe şi se opresc la ele. Nu merg mai departe. Pentru că îi împiedică această stupidă nevoie de securitate care taie aripile aventurii şi care ferecă spiritul în închisoarea conformismului. Întotdeauna, ceea ce m-a susţinut a fost bucuria. În cele mai grele împrejurări ale vieţii, am ştiut s-o găsesc în drumul meu. Mergeam cântând. Ştiam că ceea ce trebuie să se întâmple se va întâmpla. Şi nimic nu mă oprea. Pe acest sentiment al minunii pe care o reprezintă viaţa, al bucuriei, e clădită toată opera mea.” Constantin Brâncuși

Irina Lupașcu

Brâncuși